Candidatii si proba santierului

Nu ma pricep la arbitrarea argumentelor privind destinatia prioritara a banilor pe care primariile ii strang de la oameni. Nu pot sa sap pana ajung la pretul corect al Arenei Nationale. Nu inteleg de ce Cathedral Plaza trebuie sa stea langa Catedrala catolica si nici de ce nu ar trebui sa fie acolo. Nu stiu daca centrul vechi sau pasajul Basarab s-au ridicat repede sau lent. Bucurestiul pentru mine e in cea mai mare parte o abstractie. Concreta este insa strada pe care trec, locuinta in care stau, serviciul la care merg. Si aici imi gasesc reperele in alegerile din acest an.

Trec peste tehnica legalizarii coruptiei care a atins rafinamente parlamentare si in primarii si punctez doar un fapt aparent minor. Cu opulenta faraonica, primaria Bucurestiului si-a etalat in ultima vreme santierele. Langa serviciu, langa locuinta, in drum spre parc, spre periferie sau spre centru. Imposibil sa iesi din casa si sa nu treci printr-un santier. Modul haotic dar plin de superioritate de a arata "ca se poate".

Dar de fapt nu se poate asa. Santierele - mici sau mari, de constructii sau reamenajari, de "anvelopare" sau de interventie - incep de peste tot. De la scara blocului si de la usa magazinului. De la metrou pana in ghiseul bancii. Bucuresteanul a fost si este condamnat sa se fereasca de caramizi si gropi, sa ocoleasca sute de metri prin noroaie si sa fie cu ochii in patru dupa flegma muncitorilor.

Primaria/primariile nu au miscat niciun deget pentru a ajuta bucuresteanul sa treaca de faza santierului. Nu am vazut nicio imprejmuire de santier, nicio cale de acces special facuta pentru pietoni. Nici una. Aici nu este vorba de investitii sau de probleme controversate cum ar fi cea a cainilor vagabonzi. Picamerul este fix pe mijlocul trotuarului. "Primaria cetatenilor" a sacrificat totul pentru a umfla cat mai repede lista de "Opere Complete" ale asa-numitului edil general sau local.

Aceasta este atitudinea reala a candidatilor fata de bucuresteni, si aici nu ma tem de generalizari. N-am nicio garantie ca vreun candidat percepe "finetea" unei astfel de solicitari/promisiuni electorale - pe care dealtfel nu am vazut-o in niciun program al vreunui candidat. Dar am certitudinea ca oamenii sistemului nu au nicio sansa sa inteleaga ce scriu aici. Pentru ca ei asa traiesc, pentru ca pe ei nu ii deranjeaza ca traiesc asa intr-un astfel de oras si intr-o astfel de tara.

Marlania infundarii in tacere la romani

Un obicei deja impamantenit, probabil pe fondul lipsei educatiei in privinta comunicarii.

Faptele: incep o discutie de serviciu sau de afaceri cu un posibil partener. Cat exista interes, comunicarea merge. Dar daca si-a pierdut interesul, sau nu mai e de acord cu termenii intelegerii, "partenerul" dispare fara nicio explicatie. Pur si simplu nu mai raspunde la telefoane sau mailuri. Flit. Blackout. Vorbesc singur, el e intors cu spatele si nu mai aude, eventual e demult plecat la ale lui.

O vreme nu am stiut ce sa cred. Nu puteam intelege de ce nu imi spune ce s-a intamplat. Am crezut ca eu am o problema de perspectiva asupra parteneriatului, sau imi scapa anumite mesaje non-verbale.

Dar in timp am intalnit asa de des acest comportament, incat mi-a devenit clar ca e fapt exterior mie. Cumparatorul/vanzatorul unui bun oarecare cu care stabilesti ceva si apoi nu iti mai raspunde la telefon; un prospect la o discutie programata cu care nu mai poti lua legatura ca sa-ti confirme intalnirea; colegul de serviciu care depaseste cu zilele un deadline convenit de comun acord si care apoi nu mai comunica cu tine. Am intalnit obiceiul intorsului spatelui in plina discutie si la instalatori dar si la "marii CEO" din presa. Cu totii "iti trag clapa" intr-un mod firesc, de parca ar respira si mai ales de parca nu ar trebui sa ma mire.

In toate cazurile, tu trebuie sa subintelegi ca ei au o problema. Cu totii pot avea motive obiective pentru care parteneriatul nu mai merge, dar nu considera ca ar trebui sa se mai oboseasca sa comunice aceasta. Carenta principala tine aici de exercitiul explicatiei, al atitudinii de a opune un argument sau de a spune NU, dupa caz.

Dar asta inseamna coloana vertrebrala, ceea ce nu prea vezi intr-o tara de viermi necuvantatori.

Timp

Inteleg din ce in ce mai bine profilul psihologic al timpului.
E mai ordonat decat secundele cu care il masuram.
Mai precis decat orice cuvant sau formula. Nu depaseste, nu lasa goluri.
Mut. Prezent. Rabdator. Neiertator.
Poti sa astepti sau sa te grabesti oricat: tot in ritmul lui ajungi.
Mare rasplata daca intri in ritmul lui: va face lucrurile in locul tau.
Dar si asta: cand ii vine timpul.
E sincronizat cu toate desincronizarile noastre.

Fratia furtului se reformeaza

E probabil adevarat ca prezentul rescrie trecutul. Asa ca nu se supara nimeni daca povestesc ce citesc acum. Maine s-ar putea sa trec la alta carte :-)

Pana de curand unii au vorbit de inutilitatea "linsului" la dosarele securitatii. Ca au avut sau nu dreptate, nu e clar nici acum. Poate ca puteam linge de doua ori mai mult decat am facut-o, si rezultatul ar fi fost acelasi. Sau puneam altfel problema, lingeam mai putin, dar desparteam apele cu fermitate. Dar pentru aceasta ar fi trebuit sa realizam care e adevarata miza a societatii romanesti dupa 1990.

Si adevarata miza se devoaleaza acum: era de fapt lupta dintre cei ce voiau sa fure si cei ce ar fi trebuit sa nu ii lase pe ceilalti sa fure. Nicidecum securitatea, securistii si anti-securistii. Fratia furtului a trecut si trece prin toate categoriile false construite dupa 1990: pro-ocidentali, reformisti, securisti, anti-securisti, democrati, comunisti, socialisti, liberali, ong-isti, populari, maghiari, nostalgici, membri-ai-viitoarelor-partide-oricum-se-vor-numi-ele.

Insa noi, vreme de cativa ani buni, ne-am batut capul cu lupta impotriva fantomei securitatii, cu "promovarea principiilor morale care decat ele pot restaura o tara" si alte asemenea mari simtaminte, vorba lui Culianu. Intre timp, baietii au imbracat - constient, de ce nu? - cojocul ideologic al securismului, au jucat rolurile de securisti de serviciu ca sa intretina discutia si au furat de au stins. Cot la cot cu anti-securistii, desigur, si ei infasati in mari simtaminte si principii, de semn opus.

Si rezultatul a fost ca cu cat vorbeam mai mult de securisti, cu atat decadeam moral mai mult, pentru ca saraceam de la an la an si ne afundam de la an la an tot mai adanc in mocirla micimii.

Pentru fratia furtului insa a venit un moment cam greu. Haina securismului s-a ros pe ici, pe colo, pe la coate, pe la spate. Nu mai merge. Si nici nu prea mai sunt haine de schimb. Au batut prea mult toba Europei, a democratiei, a integrarii bla-bla-bla ca sa mai impresioneze timpanul public. Ce sa poarte? Ce sa mai scoata? Si mai vin si alegerile. Cam mare presiunea. De aici spectacolul din aceste zile cu gandacaraia de partid. Fug dintr-o parte in alta, sunt in stare sa se acopere cu gunoi si laturi din cap pana in picioare.

Fratia furtului se reformeaza.

Cu Sorin Adam Matei la supermarket

Primit pe mail recomandarea de a frunzari "Idei de schimb", ultima carte a lui Sorin Adam Matei. Mi-au placut mereu formularile lui academico-jurnalistice, si mi-am amintit cu acest prilej una dintre ele - "comunismul a murit ca un batran arghirofil".

Sorin Adam Matei recidiveaza de aceasta data cu formulari pe care cu greu le uiti: "Revolutia canalizarii"; "O autostrada spre Europa sau un drum asfaltat la Buciumeni?"; "Pot sa te snobez pe banii tai?"; "Barbatul care moare in orgasm"; "Oligarhi: cu cruce si fara"; "Castigatorii sunt copiii infrangerii". Si altele.

Dar figura centrala intre aceste poze de cuvinte este "supermarketul de idei". Consumul de produse de serie si de masa are corespondent si in plan mental, spune Sorin Adam Matei, si de aceea societatea e blocata in aceleasi cadre de autism civic si civilizational. Blocaj de perspectiva la nivel rural (obsesia autostrazilor si a catedralelor) si dezorientare cronica deja (au trecut 20 de ani doara!) la nivelul elitelor de conjuctura (politice, intelectuale, antreprenoriale). In continuare, romanii practica o mistica a autoevaluarii, atat in grup, cat si individual.

Cat de minoritar este un astfel de mod de a pune problema!

O traducere neoficiala a poemului controversat al lui Gunter Grass

Cu ajutorul colegilor din redactia de limba germana de la radio am obtinut o traducere a poemului lui Gunter Grass "Was gesagt werden muss".


Ce trebuie spus

De ce tac, trec sub tăcere de prea multă vreme,
ce este evident şi a fost exersat in jocuri de plan,
la finalul cărora noi supravieţuitorii
suntem cel mult note de subsol.

Este dreptul afirmat la prima lovitură,
ce ar putea insemna extincţia poporului iranian,
subjugat şi dirijat spre jubilare de un lăudăros,
deoarece in sfera lui de putere
se presupune construirea
unei bombe atomice.

Dar de ce-mi refuz
numirea celeilalte ţări
in care de mai mulţi ani – chiar dacă in secret --
este disponibil un potenţial nuclear ascendent
dar necontrolabil, nefiind accesibil
inspecţiei?

Trecerea sub tăcere generală a acestei stări de fapt,
căreia i s-a subordonat tăcerea mea,
o percep drept minciună incriminatoare
şi constrangere, cu perspectivă punitivă
imediată la ignorare;
se cunoaşte verdictul „antisemitism”.

Acum insă, pentru că din ţara mea,
in repetate randuri
ajunsă din urmă
de crime incomparabile şi chemată la discuţii pentru ele,
din nou şi strict in spiritul afacerilor,
urmează livrarea către Israel, chiar dacă
drept reparaţiune iute declarată,
a unui alt submarin,
specializat in ghidarea focoaselor atotnimicitoare
intr-acolo unde existenţa
unei singure bombe atomice e nedovedită
dar temerii i se atribuie forţa probantă,
eu spun ce trebuie spus.

Dar de ce am tăcut pană acum?
Pentru că am fost de părere că originea mea,
intinată cu tară de neşters,
imi interzice să pretind rostirea ca adevăr a acestei stări de fapt
din partea ţării Israel, căreia ii sunt
şi vreau să ii răman apropiat.

De ce spun abia acum,
imbătranit şi cu ultimă cerneală:
Puterea atomică Israel periclitează
pacea mondială, oricum fragilă?
Pentru că trebuie spus
ce maine ar putea fi deja prea tarziu;
şi pentru că noi – suficient incriminaţi ca germani --
am putea deveni furnizorii unei crime
previzibile, motiv pentru care complicitatea noastră
n-ar putea fi ştearsă
prin niciunul din subterfugiile uzuale.

Şi recunosc: nu mai tac
pentru că sunt sătul
de ipocrizia occidentului; mai e şi de sperat
ca mulţi să se dezbare de tăcere,
să someze iniţiatorul pericolului perceptibil
să renunţe la violenţă şi
de asemenea să insiste
ca un control neobstrucţionat şi permanent
al potenţialului atomic israelian
şi al instalaţiilor atomice iraniene
de către o instanţă internaţională
să fie acceptat de guvernele celor două ţări.

Doar astfel pot fi ajutaţi israelienii şi palestinienii,
mai mult, toţi oamenii care trăiesc
inghesuiţi in duşmănie in această
regiune aflată sub ocupaţia delirului,
şi in cele din urmă putem fi ajutaţi şi noi.

Si textul in original:




Was gesagt werden muss

Warum schweige ich, verschweige zu lange,

was offensichtlich ist und in Planspielen

geübt wurde, an deren Ende als Überlebende

wir allenfalls Fußnoten sind.

Es ist das behauptete Recht auf den Erstschlag,

der das von einem Maulhelden unterjochte

und zum organisierten Jubel gelenkte

iranische Volk auslöschen könnte,

weil in dessen Machtbereich der Bau

einer Atombombe vermutet wird.

Doch warum untersage ich mir,

jenes andere Land beim Namen zu nennen,

in dem seit Jahren - wenn auch geheimgehalten -

ein wachsend nukleares Potential verfügbar

aber außer Kontrolle, weil keiner Prüfung

zugänglich ist?

Das allgemeine Verschweigen dieses Tatbestandes,

dem sich mein Schweigen untergeordnet hat,

empfinde ich als belastende Lüge

und Zwang, der Strafe in Aussicht stellt,

sobald er mißachtet wird;

das Verdikt "Antisemitismus" ist geläufig.

Jetzt aber, weil aus meinem Land,

das von ureigenen Verbrechen,

die ohne Vergleich sind,

Mal um Mal eingeholt und zur Rede gestellt wird,

wiederum und rein geschäftsmäßig, wenn auch

mit flinker Lippe als Wiedergutmachung deklariert,

ein weiteres U-Boot nach Israel

geliefert werden soll, dessen Spezialität

darin besteht, allesvernichtende Sprengköpfe

dorthin lenken zu können, wo die Existenz

einer einzigen Atombombe unbewiesen ist,

doch als Befürchtung von Beweiskraft sein will,

sage ich, was gesagt werden muß.

Warum aber schwieg ich bislang?

Weil ich meinte, meine Herkunft,

die von nie zu tilgendem Makel behaftet ist,

verbiete, diese Tatsache als ausgesprochene Wahrheit

dem Land Israel, dem ich verbunden bin

und bleiben will, zuzumuten.

Warum sage ich jetzt erst,

gealtert und mit letzter Tinte:

Die Atommacht Israel gefährdet

den ohnehin brüchigen Weltfrieden?

Weil gesagt werden muß,

was schon morgen zu spät sein könnte;

auch weil wir - als Deutsche belastet genug -

Zulieferer eines Verbrechens werden könnten,

das voraussehbar ist, weshalb unsere Mitschuld

durch keine der üblichen Ausreden

zu tilgen wäre.

Und zugegeben: ich schweige nicht mehr,

weil ich der Heuchelei des Westens

überdrüssig bin; zudem ist zu hoffen,

es mögen sich viele vom Schweigen befreien,

den Verursacher der erkennbaren Gefahr

zum Verzicht auf Gewalt auffordern und

gleichfalls darauf bestehen,

daß eine unbehinderte und permanente Kontrolle

des israelischen atomaren Potentials

und der iranischen Atomanlagen

durch eine internationale Instanz

von den Regierungen beider Länder zugelassen wird.

Nur so ist allen, den Israelis und Palästinensern,

mehr noch, allen Menschen, die in dieser

vom Wahn okkupierten Region

dicht bei dicht verfeindet leben

und letztlich auch uns zu helfen.

"Kafka, frate!", cu GDF Suez Bucuresti

Asta trebuia povestita mai pe larg. E din seria #birocratia inceputa pe contul meu de twitter.

Asadar, colectionarea avizelor, faza pe GDF Suez. Ajung la sediul central - apropo, pe cladirea lor e o placa pe care scrie "Sediu Central", ci nu "Sediul Central". Corecta e ultima varianta, articulat hotarat, ca doar nu sunt mai multe centre, centrul e unul prin definitie. Dar trec peste.

Intru. Ma intampina brusc doua cozi imense si groase de oameni cu dosare in maini. Cozile duceau undeva in capat la un sir de mese impodobite cu cate un functionar. Nicaieri niciun birou de informatii. Ma vad nevoit sa ma bag in fata.

- Aveti va rog birou de informatii?
- Nu.
- Si pe cine as putea intreba daca una dintre cozile astea e pentru tipul meu de solicitare?
- Pe nimeni, stati la coada si intrebati, mi-a spus unul dintre baietii de peste masa, chicotind.
- Deci se poate sa stau la coada ca sa aflu ca de fapt nu trebuia sa stau la aceasta coada, i-am subliniat. Probabil a vizualizat perspectiva ca mi-a tras si un zambet, la care eu l-am intrebat direct ce ma interesa.
- Aaa, nu, nu-i aici, e in spate.

Bun, am plecat "in spate", pe bajbaite. Niciun indicator, nicio indrumare. Nimeresc pana la urma. Era un birou ocupat de cativa samsari de avize si vreo doi trei angajati. O doamna statea pitita dupa un biroul inalt si de cum am intrat a inceput sa pufneasca si sa rabufneasca de cata treaba ar avea.

Am asteptat sa se calmeze. Nefiind niciun alt solicitant, a trebuit sa ma bage in seama.

- Ce-aveti aici?
- Dosarul pentru aviz.
- A, pai nu e bine.
- De ce?
- Nu aveti memoriu tehnic.
- Nici nu trebuie, ii spun, asta se face la sfarsit.
- Stiu.
- Pai si ce facem?
- Scrieti si d-voastra aici ca nu aveti memoriul tehnic.
- Bine.

La cat Kafka am inghitit de cand cu avizele, nu ma mai mir asa usor. Scriu frumos ca nu am memoriu tehnic - ceea ce dealtfel era evident pentru ca nu exista in dosar - si dau sa-i dau hartiile inapoi.

- Astea nu raman la mine, imi spune.
Zbang, asta incepea sa ma scoata din nesimtirea kafkiana. Eu eram invatat cand ceream avizele sa dau dosarul cu hartiile solicitate, nicidecum sa plec cu el.
- Pai si ce fac cu el?
- Il luati  si atasati si chitanta de plata.
Banii inainte, ca la curve, am gandit.
- Sigur. Unde e casieria? intreb, invatat cu celelalte avize, de la curent, apa, telefoane.
- Nu mai avem casierie.
Asta dadea deja spre Harms.
- Nu mai aveti casierie. Bun. Si cum platesc?
- Mergeti la banca si platiti in contul asta.
Si-mi intinde o foaie cu un numar de cont.
- Dar vedeti sa fie chitanta stampilata.
- Sigur doamna, se poate sa va aduc hartia nestampilata?!
- Va zic pentru ca altcineva a platit prin internet si chitanta pe care si-a tiparit-o el nu a fost buna.
- Multumesc.

Plec. Gasesc banca, platesc. Nu mai intru in povestea de la banca - tot frantuzeasca, ca GDF-ul - cu bodygardul care se tot baga intre mine si casiera, poate altadata. Cert e ca pe la 14.30 aveam dosarul complet.

- Am platit, am zis la intoarcere, victorios.
- Bine, veniti maine.
- E, cum?!
- Da, avem program pana la 14.30.

De asta uitasem. Am mormait ceva despre lauze si programul lor si m-am intors a doua zi.

- Buna dimineata.
- Buna dimineata.
- Poftiti dosarul.
- Multumesc, dar nu trebuia.
- ?!
- Pai da, trebuie dus la registratura.
- Si nu-l puteti duce d-voastra?
- ... regulamentele... facu doamna stresata si azi, la fel ca si ieri.

Plec la registratura. Alta cladire. Ma asteptam sa fie un birou, sau macar un ghiseu. De fapt, registratura e la o fereastra, afara. Langa ea, pe un scaun, un domn.

- Ce faceti? intreb.
- Astept.
- La registatura?
- Da.
- Si nu e nimeni? fac eu, abia acum observand jaluzelele trase.
- Nu, ca deschide la 14.30.
Ha? Era abia 11.00. Doua ore si jumatate pe zi, observ eu pe programul "pentru public" afisat la fereastra. Deja incepuse sa imi sara mustarul si cum am prins pe-acolo pe unul de la Distrigaz, l-am rugat - cam rastit, e drept - sa imi spuna unde se fac reclamatiile.

- La biroul de reclamatii, desigur, facu angajatul, chicotind si el ca functionarul din prima zi.

Biroul de reclamatii era chiar la fereastra alaturata. Dar deschidea tot la 14.30.

Oricum, dupa vreo ora m-am calmat, dar mi-am si promis ca scriu acest post.